Selfie cu fosta soție II

În general, sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea predictiv. Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple și de cele mai multe ori fac lucrul acesta corect. Pentru că mai toată tinereţea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecţii şi de alte prostii din astea existenţialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaşte pe sine foarte bine și care îi poate descifra pe ceilalți cu ușurință. Citisem la vreme toate cărţile de aventuri ale copilăriei, începând cu Robinson Crusoe şi Insula misterioasă, întreţinusem raporturi sexuale de la o vârstă fragedă, văzusem suficiente filme pornografice ca să nu mai mă ia nimic prin surprindere şi învăţasem cu uşurinţă formulele trigonometrice care, deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut în şcoală deosebit de plastice şi decorative. Pe deasupra, ca să impresionez fetele, citisem şi câteva cărţi din acelea groase de care fuge toată lumea: Fraţii Karamazov, Finnegan’s Wake, Critica raţiunii pure. Şi altele de genul ăsta. Ba chiar îmi amintesc, încă, fosilele specifice care delimitează erele geologice, precum şi denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor şi alcoolilor, şi ştiu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare, adică, că sunt un tip bine informat. Şi că am învăţat destul de multe despre mine şi despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.

 

Wrong!

 

Într-o zi, în urma une altercații fatale pornite de la o mâncare de fasole scăzută care mie mi s-a părut fiartă insuficient, ea a aruncat cu fasolea prin casă după mine și a zis că nu vrea să mai mă vadă. Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și, suferind ca un câine, am stat la un hotel din oraș. Sigur că acolo, de dimineața până seara, am continuat controversa cu ea în gând, aducându-i tot felul de argumente în favoarea felului în care percepeam eu bobul de fasole gătit corect. Numai că controversa cu fasolea a devenit cu totul nesemnificativă când, întorcându-mă acasă neanunțat, l-am găsit în sufragerie pe unul dintre foștii ei iubiți, îmbrăcat lejer și părând foarte familiar.

 

Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un weltschmertz dureros, m-a anunțat că pleacă vreo două zile la Viena să se relaxeze, că ea nu mai poate trăi așa. Viena mi se pare un oraș jos pălăria și mi-am zis că e o destinație care într-adevăr poate avea efectul acela psihotrop de care avea ea nevoie. Zic, bine, e în regulă, mergi. A venit remontată. Și iubitoare. Doar că în una din zilele următoare, trecând prin fața monitorului ei, uitat deschis în căsuța de mail, citesc propozitia: ”Douăsprezece ore închiși în camera de hotel, doar noi și delirul trupurilor…”

 

În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de frumoasă, eram împreună într-un hotel din Alicante și ea a plecat, pe nepusă masă, la Madrid. Plimbându-mă de unul singur pe sub palmierii fermecători de lângă mare, mi-am amintit că la Madrid ducea o existență modestă de electrician, fostul ei soț, iubitul din studenție.

 

Și atunci am avut o revelație de proporții:

 

Da! Ce dobitoc! În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred că universul e unic . Uitasem complet de universurile paralele. Și eu, care mă credeam un deștept! Doamne, cât de fericit am fost dându-mi seama de adevărul acesta. Cât de eliberat! Păi ea, săraca de ea, în fiecare din universuri era credincioasă și fidelă pe viață bărbatului din universul acela. Doar că ]n aventuroasa ei viață jurase credință veșnică la mai mulți bărbați în mai multe universuri paralele. Și, cum trecea în alt univers, cum era credincioasă altuia!

Am și acum poze cu ea, în care rămâne orbitor de frumoasă, la mare, la munte, aiurea, prin păduri, la piscină, la piață… În universul meu

Într-o zi, din neatenție, am divorțat.

Tot în universul acesta.

Un comentariu la “Selfie cu fosta soție II

  1. Un tip predictiv nu poate fi luat pe nepregătite , nu că nu ar fi vizualizat intrinsec finalul , mecanica muta a gesturilor corpului i-a transmis demult ceea ce nu voia să vadă..și chestia cu fasolea a punctat de fapt motivația realității – rece- nici el nu mai era „prins” in acea realitate…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

code