image679colectia                                                                                                 O schimbare de registru, aceeași umanitate!  

               Follow me!    

visa

Ce e cu femeile astea?

O carte de povestiri fermecătoare, cam erotice, ce-i drept, inspirate din întâmplări reale cu femei reale cunoscute pe internet. Adevărate bijuterii literare, în povestirile astea ai putea să îți recunoști o vecină, o colegă de birou, fiica. Mama!!! Nevasta!!!

 

Sau, Holly Shit! să te recunoști chiar pe tine!!!

visa

 

AVERTISMENT

colegiul psihologilorAceste povestiri produc dependență.

 

O femeie, când mai avea numai câteva pagini de citit, a coborât în ultima clipă  din metro dar și-a uitat copilul pe banchetă iar acesta se plimbă și azi în subteran, încoace și încolo, în aceleași hăinuțe. Un cetățean, cufundat în lectură, a coborât din tren la Craiova în loc de Roșiori de Vede și mai târziu a divorțat.  Pe o bancă a unui parc din București un cetățean cu cartea într-o mână a fost observat ținând în cealaltă mână un organ propriu, lunguieț, pe care îl procesa cu mișcări line, calculate.

 

Nici site-ul și nici autorul nu pot fi făcuți răspunzători pentru sevrajele suferite de cititori la finalul cărții sau de eventualele scandaluri din familie!

 

Autorul nu poate fi citat ca martor nici la procesele de divorț, nici la cele de evacuare din spațiu și cu atât mai putin la cele de partaj în care numai completul de judecată poate decide la care din cei doi va rămâne cartea.

 

Citiți pe propria răspundere.

visa

 

Orgasmul te moleșește

Reforma sănătății

 

MINISTERUL PLĂCERILOREste dovedit că orgasmul te moleșește și îți induce o stare de visare și detașare în care nu te mai doare nimic. Asta îl recomandă, farmaceutic vorbind, ca pe un pre-anestezic puternic. De aceea cred că în fiecare spital trebuie să existe o echipă de tineri și tinere atrăgătoare care să administreze pacientului, înainte de intrarea în sala de operații, orgasmul potrivit intervenției la care acesta urmează să fie supus.

 

Iar acest tratament, la fel ca și în alte state civilizate, să fie inclus gratuit în Pachetul minim de asigurări medicale.

Părerea mea!

visa

 

PE O BANCĂ

Dacă stai într-o zi pe o bancă în oraș și te uiți la toți bărbații și femeile care trec prin fața ta într-o parte și-n alta îmbrăcați în pantaloni, fuste, rochii și cămăși colorate, ai o senzație de normalitate și de civilitate urbană atât de puternică încât în momentul în care te duci acasă și accesezi un site porno, rămâi mască!  Îți trebuie adică câteva minute bune ca să îți dai seama că cei care fac tot felul de prostioare acolo sunt din aceeași specie cu cei pe care tocmai i-ai văzut în oraș.

 

Nu am nimic împotriva site-urilor porno. Ba dimpotrivă, le găsesc educative și utile. Le-am amintit aici doar pentru că în viața reală am întâlnit ceva ce nu am întâlnit pe niciunul din ele, chiar eu, care credeam că le știu pe toate. Ei bine, în activitatea de dormitor a ființei umane, care în general este repetitivă și predictibilă, am descoperit excepții stranii și derutante.

 

Și nu mă refer la cazurile patologice de devianțe sau manii sexuale în care își mănâncă unul altuia fecalele sau trebuie să se bată cu cureaua la cur și să se taie cu briciul pe limbă ca să ajungă la orgasm. Și nici la diformități din naștere sau mostruozități biologice. Astea au devenit banalități. Nu. Mă refer la ciudățenii de adaptare sexuală între parteneri, care vorbesc despre cât de stranii sunt uneori sentimentele oamenilor și cât de sucite și de neînțeles sunt legăturile care țin împreună un bărbat și o femeie.

 

Ca să nu o mai lungesc, cu câțiva ani în urmă am cunoscut o doamnă de undeva de prin sudul țării, de o eleganță și de un stil cu totul aparte. Și acum îmi amintesc cât de armonios asortate erau culorile pe care le purta, cât de întinsă, luminoasă și lipsită de orice denivelare îi era pielea perfectă a feței și cu câtă atenție și exactitate își alegea vocabularul de fiecare dată când spunea ceva. Era o încântare de femeie! O bijutierie ambulantă care dădea o frumusețe suplimentară trotuarelor pe care mergea. În primele momente chiar m-a intimidat și m-am gândit că poate o femeie ca ea nu e de nasul meu. Însă pentru că eu sunt un tip încăpățânat și mă las  greu atunci când îmi pun ceva în minte, am perseverat. Iar în final s-a dovedit că nu am făcut rău pentru că, după tot felul de piruete verbale și prețiozități de vocabular  amestecate cu obscenități la limita decenței, am ajuns amândoi la concluzia că cel mai potrivit lucru era să ne petrecem noaptea împreună la un hotel de calitate.

 

Acum, după cum își închipuie orice om normal, în afară de acelea, prea multe lucruri între un bărbat și o  femeie care își petrec noaptea împreună într-un pat matrimonial de hotel, nu se pot întâmpla. Și, stimulați de un vin roșu luat de la recepție unde o femeie grasă s-a uitat la mine cu un anumit subînțeles când am comandat sticla, am ajuns la un moment dat și la lucrurile acelea. Deși nu îmi stă deloc în fire să vorbesc despre intimitatea unei femei care mi se pare că are în ea ceva sacru și inefabil, am să fac acum o excepție doar pentru că e mai degrabă o observație de natură psihiatrică decât una de erotism. După ce și-a aranjat frumos fusta și sacoul în dulapul din cameră, s-a strecurat alături de mine în cearceafurile proaspăt spălate, mirosind a levănțică și în lumina mică a veiozei trupurile noastre s-au atins de sus până jos exact cum se atinge plusul cu minusul la o baterie. Îmi plac femeile care țin ochii deschiși când le iei în brațe și se uită la tine de aproape și exact așa făcea și ea iar privirea ei avea o intensitate și o emoție pe care o vezi numai la oamenii care sunt foarte sinceri cu ei înșiși. Lucrul acesta m-a excitat într-un hal fără de hal.  Îmi venea să o mănânc! Și asta am și începu să fac.

Și de unde poți să începi să mănânci o femeie?

A început o foială mare în patul acela. Puține femei mă mai aduseseră în halul ăla de dorință cum o făcuse ea și, firesc, după aperitivul oral servit reciproc eram acum dornic de o penetrare normală în fierbințeala pe care femeile o poartă între picioare. Am dat să mă așez pentru poziția aceea dar am simțit că ceva nu era exact așa cum voiam eu. Am simțit că ea se opune. Am simțit asta din felul în care încerca să mă orienteze, subtil, cu mâinile și cu corpul. Și din felul în care, puțin câte puțin mă împingea încercând să mă așeze într-o anumită poziție, alta decât cea pe care o sugeram eu. O poziție pe care toți bărbații și-o doresc dar pe care nu mulți știu să o ceară sau să o obțină. O poziție în care ea era din ce în ce mai aproape cu gura de sexul meu. Până când, condus de atingerile ei, eu m-am ridicat în genuchi iar ea a venit cu gura între picioarele mele.

Și a deschis-o!

 

Acum, sigur că nici asta nu e ceva ieșit din comun. O femeie care, din  motive numai de ea știute, vrea să îi facă un astfel de cadou bărbatului despre care crede ea că îl merită, are tot dreptul să o facă. Și o astfel de inițiativă este întotdeauna binevenită.

Ieșit din comun  însă a fost faptul că restul nopții, cu mici variații, l-am petrecut și eu și ea, numai și NUMAI în această poziție!

 

Eu și în sexualitate am un cod al onoarei și urme de cavalerism astfel încât nu îmi permit niciodată să termin înainte de a termina femeia. În situația asta nouă nu știam însă ce să cred. Și, mai ales, nu știam ce să fac. Minutele treceau, orele treceau. În fine, ca să nu mai lungesc vorba, la un moment dat, după ce trecuse bine de miezul nopții și undeva în depărtare se auzea deja un cocoș insomniac, cu un sentiment de vinovăție cumplit și cu o mare părere de rău dar îmbătat de o plăcere dumnezeiască, mi-am dat drumul.

 

Câteva minute mai târziu după ce mi-am tras sufletul și m-am răcorit sub duș, am revenit în pat și am întrebat-o încet, vinovat:

– Te simți bine?

Ea s-a lipit de mine, și, privindu-mă din nou în ochi, a spus încet:

– Foarte bine!

Desigur, o spunea din politețe. De obicei mă feresc să vorbesc despre lucrurile astea, dar acum nu m-am putut abține.

– Dar … tu nu ai terminat.

Ea nu zice nimic. Se uită la mine, drept în ochi, apoi, ca și cum urma să îmi spună un secret, se întinde și îmi șoptește în ureche:

– Am terminat de trei ori!

Zâmbește și dă din cap ca să întărească ceea ce tocmai spusese.

Mă uit tâmp la ea.

– Zău?! De trei ori? Cum așa? șoptesc de parcă nu trebuia să ne audă cineva.

Ea se uită la mine și zice cu aceeași sinceritate dezarmantă.

– Eu nu am orgasm decât în gură, știi… Și apoi adaugă: Așa sunt eu…

Așa ceva nu mai auzisem, nu mai văzusem și despre așa ceva nu mai citisem. Mi se părea de necrezut. Nu am spus nimic pentru că nu știam ce să spun… Și probabil că aș fi adormit așa, neexplicat, cu cuvintele ei stranii în minte dacă nu aș avea din naștere un exces de interogație în mine. De aceea în cele din urmă întreb:

– Așa ai fost dintotdeauna?

– Mmnu… zice cu o ușoară ezitare.

– Dar cum?

Se hotărăște să vorbească:

– Am fost căsătorită vreo doisprezece ani cu un tip… La început mă iubea. Și sexul mergea normal… Pe urmă după vreun an, a început să vrea numai anal și oral. Anal mă durea. Și am preferat oral.

– Înțeleg, zic.

De fapt nu înțelegeam nimic.

– Păi și îți plăcea? o întreb siderat.

– La început nu cine știe ce. Dar cu timpul, mi-am spus că trebuie să folosesc ceea ce am. Și, încet încet am învățat să am orgasm în timp ce îi făceam lui sex oral. Mă uitam la el cum se excita, el se uita la mine, mă mângâia pe păr, pe față si începeam să mă excit și eu. Pe urmă închideam ochii… și venea…

Nu mai spunem niciunul din noi nimic. Într-un târziu ea adaugă încet:

– Era un descreierat dar l-am iubit foarte mult… mult de tot… mult de tot… și am preferat să stau cu el chiar și așa…  M-am învățat…

 

***

 

Stau pe bancă în oraș și mă uit la toți bărbații și femeile care trec prin fața mea într-o parte și-n alta îmbrăcați în pantaloni, fuste, rochii și cămăși colorate. Am o senzație de normalitate și de civilitate urbană puternică, de neclintit.

 

Dar eu știu mai bine…

 

Clito-fazele unei întâlniri romantice

La prima întâlnire, când se uită la tine de sus până jos, în mintea femeii nu există decât operații simple de adunare și scădere, de înmulțire și împărțire pe care ea le execută rapid chiar în timp ce îți zâmbește. Este așa numita fază clito-aritmetică (pre-algebrică) care la unele femei mai cu ifose poate dura, cu oarecare intermitențe, toată viața și în care femeia nu te privește, ci te scanează. Altfel spus, tu ai impresia că ea se uită la tine și se minunează de cât ești tu de arătos, când ea, de fapt, te bagă în analizorii ei de realitate ca într-o mașină de spălat și rezolvă cu tine operații aritmetice simple dar foarte importante pentru ea. Importante pentru că de rezultatul acestor operații depind vacanțele ei, garderoba, bârfele de la birou, coafura și instantaneele din Cipru sau din Thassos.

Și, desigur, calitatea, tonul și octavele din gemetele pe care se presupune că urmează să i le induci.

În timpul acesta, în care femeia face aritmetica lucrurilor, bărbatul este foarte ocupat cu fizica și mecanica lor. El îi apreciază greutatea, înălțimea, accelerația gravitațională și mărimea curului, pentru a determina cât mai exact în ce poziție să o așeze când o să i-o tragă, precum și ordinea corectă a operațiilor. Aceste procese științifice se desfășoară în paralel în mințile celor doi și e de presupus că în final converg spre cearceafuri răcoroase, în care urmează să se petreacă descărcări electrice însoțite de gemete și strigături.

Însă adevărul e că lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Dintr-un motiv de neînțeles, femeile au o sensibilitate extrem de ridicată la pantofi. Și nu mă refer la sensibilitatea pentru pantofii lor, care oricum intră în sfera patologicului, ci la cei pe care îi porți tu ca bărbat atunci când, plin de așteptări la care te simți îndreptățit, te duci să te întâlnești cu ea. Am cunoscut cândva o doamnă care, de fiecare dată când intra în vreun Mall sau vreun supermarket, mergea în raionul de pantofi bărbătești de piele unde se uita minute întregi la perechile expuse. Din toate părțile, din toate unghiurile. Îi lua în mână, îi pipăia, îi mângâia… îi așeza la loc. Apoi iar îi lua, iar îi pipăia, iar îi mângâia. Și apoi avea o modificare vizibilă de comportament.

Dar nu despre ea e vorba aici.

Ce vreau să spun este că, înainte să vadă dacă ai barbă sau nu, dacă ești înalt sau scund, dacă ai plete sau ești chel, femeia îți vede, din depărtare, pantofii. Și din clipa aceea, în mintea ei deja se iau hotărâri. Știu asta cu certitudine pentru că odată, mai demult, aveam niște pantofi albaștri pe care dădusem o groază de bani dar din cauza cărora, tocmai pentru că erau neobișnuiți atât ca formă cât și ca culoare, și din cauza asta păreau excesiv de extravaganți, era să pierd dulcețurile unei doamne durdulii, de loc din Câmpina, plecate între timp în Australia, care a doua zi, la cafea, mi-a spus franc: ”Să știi că în momentul în care ți-am văzut pantofii, mi-am zis: Eu cu maimuțoiul ăsta nu mă culc!”

A trebuit să mă întrebuințez apoi la maximum ca să recâștig, prin sintaxă și vocabular, ceea ce din neatenție pierdusem prin culoare și formă.

După ce te-ai apropiat de ea, al doilea lucru pe care femeia îl vede la tine sunt unghiile. E vorba aici de o percepție estetică împletită cu o îngrijorare igienică la gândul nenumăratelor locuri delicate în care poate ajunge o unghie de bărbat pe/în trupul unei femei. De aceea unghiile tale trebuie să arate impecabil, de preferință înmuiate în prealabil într-un dezinfectant aromat.

În întregime aici

LUPANAR PERSONAL

Femeia pe care o iubești este ca un recipient încărcat ochi cu lapte și miere. Îi dai o gaură, pui gura și sugi din ea. În contact cu buzele tale, trupul ei se vindecă singur. Ea poartă în carnea și în mintea ei toată plăcerea vieții tale la fel cum porcul poartă în el sarmalele și la fel cum vita duce prin sângele ei brânza telemea spre galantar. Tot ce e mai bun în lumea asta, se află acolo, în ea, în femeie.

De aceea fericit e cel ce știe să deschidă femeia ca pe o cămară și să intre în ea ca într-un lupanar pentru că el nu va rămâne niciodată flămând iar viața lui se va umple de plăcere la fel cum ziua i se umple de orbitoare lumină.

 

Fragilitate

”Pentru a se asigura că nu mergeam prea pe axul drumului, Sophia a stat trează cu mine până târziu în noapte, către dimineață, și a mai fumat un pachet de țigări slim înainte de a adormi. Încet, încet și-a dat drumul la limbă și, cum se face între un bărbat și o femeie care pun împreună de o idilă prefabricată, a folosit și ea scripturi consacrate. Noaptea și luna erau de mare ajutor. Din una în alta a ajuns să îmi povestească despre mariajul ei nereușit cu un tip care, după ce au deschis împreună un magazin de materiale sanitare chiar în buricul târgului și care mergea foarte bine, și-a găsit o mâță care l-a mâncat de bani. S-a dus totul dracului. Si familie, și bani, și magazin, și viață. Nu s-a putut dezlipi de aia, care nu avea decât nouăsprezece ani și era o fufă de bani gata pe care ăsta al ei o amețise cu papagalul, că la asta se pricepea foarte bine, până când taică-su, care nu știu ce mare mahăr era pe undeva, a pus doi golani de l-au bătut de l-au leșinat. S-a trezit dimineața într-un șanț și de acolo a plecat direct în Belgia, unde, după ce a luat și bruma de bani dintr-un cont în care erau ultimele ei speranțe, s-a convertit la mahomedanism ca să se poată însura cu o marocancă de șaisprezece ani cu care a făcut repede trei copii. Pe ea a lăsat-o cu copilul de cinci ani să îl crească de una singură și cu o groază de datorii. Să se descurce singură cu băncile, cu orele de engleză ale fetiței, cu gătitul, cu spălatul, cu taxele la stat, cu părinții bolnavi. Cu toate greutățile dezgustătoare ale vieții

 

Și alte prostii din astea!

 

Pe urmă a adormit cuminte cu capul pe lângă pedale, trântită pe o parte, cu mâinile sub cap, cu genunchii strânși la piept ca un copil, cu picioarele ei frumoase dezgolite până sus la chiloți. Garsoniera noastră străbătea Grecia prin noaptea luminoasă iar ea dormea cuminte cu capul lângă pedale, cu mâinile sub cap, ca o fetiță care trebuia să se odihnească bine pentru că a doua zi dimineața avea de  mers la școală și dădea lucrare de control la științele naturii. Cred că, privind-o, chiar m-am emoționat puțin. Deși, sincer, nu știu exact dacă din cauza curului ei frumos sau dintr-o revelație bruscă și dureroasa a fragilității și tragismului vieții umane în general.”

 

Fragment din ”Câinele din Salonik”

 

Selfie cu fosta soție II

În general, sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea predictiv. Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple și de cele mai multe ori fac lucrul acesta corect. Pentru că mai toată tinereţea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecţii şi de alte prostii din astea existenţialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaşte pe sine foarte bine și care îi poate descifra pe ceilalți cu ușurință. Citisem la vreme toate cărţile de aventuri ale copilăriei, începând cu Robinson Crusoe şi Insula misterioasă, întreţinusem raporturi sexuale de la o vârstă fragedă, văzusem suficiente filme pornografice ca să nu mai mă ia nimic prin surprindere şi învăţasem cu uşurinţă formulele trigonometrice care, deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut în şcoală deosebit de plastice şi decorative. Pe deasupra, ca să impresionez fetele, citisem şi câteva cărţi din acelea groase de care fuge toată lumea: Fraţii Karamazov, Finnegan’s Wake, Critica raţiunii pure. Şi altele de genul ăsta. Ba chiar îmi amintesc, încă, fosilele specifice care delimitează erele geologice, precum şi denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor şi alcoolilor, şi ştiu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare, adică, că sunt un tip bine informat. Şi că am învăţat destul de multe despre mine şi despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.

 

Wrong!

 

Într-o zi, în urma une altercații fatale pornite de la o mâncare de fasole scăzută care mie mi s-a părut fiartă insuficient, ea a aruncat cu fasolea prin casă după mine și a zis că nu vrea să mai mă vadă. Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și, suferind ca un câine, am stat la un hotel din oraș. Sigur că acolo, de dimineața până seara, am continuat controversa cu ea în gând, aducându-i tot felul de argumente în favoarea felului în care percepeam eu bobul de fasole gătit corect. Numai că controversa cu fasolea a devenit cu totul nesemnificativă când, întorcându-mă acasă neanunțat, l-am găsit în sufragerie pe unul dintre foștii ei iubiți, îmbrăcat lejer și părând foarte familiar.

 

Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un weltschmertz dureros, m-a anunțat că pleacă vreo două zile la Viena să se relaxeze, că ea nu mai poate trăi așa. Viena mi se pare un oraș jos pălăria și mi-am zis că e o destinație care într-adevăr poate avea efectul acela psihotrop de care avea ea nevoie. Zic, bine, e în regulă, mergi. A venit remontată. Și iubitoare. Doar că în una din zilele următoare, trecând prin fața monitorului ei, uitat deschis în căsuța de mail, citesc propozitia: ”Douăsprezece ore închiși în camera de hotel, doar noi și delirul trupurilor…”

 

În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de frumoasă, eram împreună într-un hotel din Alicante și ea a plecat, pe nepusă masă, la Madrid. Plimbându-mă de unul singur pe sub palmierii fermecători de lângă mare, mi-am amintit că la Madrid ducea o existență modestă de electrician, fostul ei soț, iubitul din studenție.

 

Și atunci am avut o revelație de proporții:

 

Da! Ce dobitoc! În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred că universul e unic . Uitasem complet de universurile paralele. Și eu, care mă credeam un deștept! Doamne, cât de fericit am fost dându-mi seama de adevărul acesta. Cât de eliberat! Păi ea, săraca de ea, în fiecare din universuri era credincioasă și fidelă pe viață bărbatului din universul acela. Doar că ]n aventuroasa ei viață jurase credință veșnică la mai mulți bărbați în mai multe universuri paralele. Și, cum trecea în alt univers, cum era credincioasă altuia!

Am și acum poze cu ea, în care rămâne orbitor de frumoasă, la mare, la munte, aiurea, prin păduri, la piscină, la piață… În universul meu

Într-o zi, din neatenție, am divorțat.

Tot în universul acesta.

Selfie cu fosta soție I

Fosta mea soție era o femeie emoționant de credincioasă. Nu în sensul că mergea la biserică sau că ar fi crezut în Dumnezeu. Nu, nu. Dimpotrivă! De Paște și de Crăciun, înspăimântată de ideea de a deschide cuptorul aragazului pentru a face o firimitură de cozonac și terorizată de asfixia iudeo-creștină de prin magazine, insista alarmată să plecăm câteva zile din țară prin Africa sau vreo țară arabă până trecea nebuneala cu ouă roșii și cu Învieri, cu bărbi de vată și capre de lemn, și alte prostii de genul ăsta, trecute în calendar cu roșu.

 

Când o femeie este mai frumoasă decât crede ea însăși despre sine că e de frumoasă, înseamnă că e cu adevărat orbitoare. Și așa era ea. Fosta mea soție era orbitor de frumoasă și încântător de credincioasă, chiar dacă credința ei era una cu totul sui-generis. Nu, nu era nici catolică și nici bahai, nici ebionită sau chen tao, nici Jain și nici menonită, pentru că ea nu se complica cu așa ceva. Credința ei era pur și simplu credința față de bărbatul pe care îl iubea. Adică îi era credincioasă bărbatului ei, cu trup și suflet, pe viață.

 

Iar când o zeiță ca ea îți jură credință veșnică așa cum mi-a jurat ea mie, și îți spune că numai în următoarea sută de ani putea exista, pur teoretic, posibilitatea să se mai nască cineva pe care ea să îl poată iubi la fel de mult cum mă iubea pe mine, te ia o amețeală și te trezești râzând de unul singur, ca prostul. Te bucuri ca un copil, iar pieptul ți se umflă ca la un silver-back. Vreau să spun, ca la o gorilă adultă. Nu mai e nimeni ca tine. Brusc, ești ridicat la rangul de semizeu și intri în ligă cu de-alde Herakles, Perseu, Achille, Orfeus și alți șmecheri din ăștia care, de pe pământ, au reușit să ajungă la ceruri și să își facă de cap acolo cu zeițele alea iubărețe ale grecilor.

 

Mă droga!

 

Acum, desigur că, ginecologic vorbind, nu am fost primul ei bărbat și probabil nici al zecelea. Nu am știut niciodată unde trebuia să mă opresc cu numărătoarea asta clito-numerică pentru că ea, înainte de a mă cunoaște pe mine, fusese o fire aventuroasă și, așa cum mi-a mărturisit în una dintre conversațiile noastre savante de după masa de prânz, percepea actul sexual ca pe un demers gnoseologic. Adică se futea pentru a avansa în cunoaștere și pentru a-și lărgi orizontul. E lucru știut că țelul suprem al vieții omului pe pământ este cunoașterea și toată lumea tinde către ea. Fiecare cum poate. Dar, paradoxal, chiar și această contradicție mă atrăgea la ea pentru că, vis-a-vis de actul sexual, ideea călăuzitooare în viață a unui bărbat este ”fute și nu cerceta”, ceea ce era exact opusul a ceea ce spunea ea.

Iar contrariile, după cum se știe, întotdeauna se atrag.

(va urma)

 

O apocalipsă la îndemână

Cel mai de necrezut şi în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică și nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei şi cu nimic de după ea. Ea devine o ființă cosmogenetică aruncată pese cer şi peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare şi fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, aș deveni o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăşi devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu şi să rămân singurul adept şi singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ochiade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârşitul lumii!

Pentru că femeia aceasta este însăşi lumea, în totalitatea ei.

De aceea, pentru mine, zilnic, sfârşitul lumii este o chestiune reală, practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar şi la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.

Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.

Mi-e atât de frică!

Mi-e îngrozitor de frică de sfârşitul lumii!

Cerul adolescentului

Pentru un adolescent cerul nu este niciodată gol, chiar dacă pe el nu e nicio scamă de nor, nicio pasăre, nicio adiere de vânt. Întinsă de la un capăt la altul al cerului este iubita lui, transparentă, ca o peliculă autoadezivă aplicată peste imensitate. Nu are un chip anume, nu are ochi anume, nu are un trup anume.

Nu are decât o prezență învăluitoare și compulsivă care transformă tot ce este în jurul lui în altceva și îl încarcă cu speranțe secrete.

 

Sunt diferite femeile de pe net față de cele din viața reală?

Totalmente.

Pe net toate au pretenția să fie tratate cel puțin ca moștenitoare ale tronului Marii Britanii. În lumea reală însă se mulțumesc și cu o prăjitură cu frișcă și cu puțină conversație presărată cu obscenități suportabile, undeva pe o terasă mărginită de jardiniere cu petunii și zorele.

Important este să ai unghiile tăiate frumos și pantofi de calitate.

 

visa

Româncele, cele mai frumoase femei din lume?

De curând, în cadrul unui interviu acordat revistei Curentul Internațional din Detroit mi s-a pus întrebarea din titlu.

 

Zău, asta mi se pare o aiureală și o șmecherie naționalistă născută ca să facă în ciudă masculilor din alte popoare și să încurajeze turismul matrimonial în România. Eu personal am alte gusturi. Mie îmi place privirea melancolică din ochii mistici ai rusoaicelor, îmi plac fețele copilărești ale filipinezelor și vietnamezelor, fundurile braziliencelor și felul subtil, submisiv, în care fac dragoste japonezele.

 

Și, desigur, toate româncele care seamănă cu femeile menționate mai sus.

 

E grav?

 

visa